Medic pediatru-hematolog: “Când moare un copil, plâng împreună cu părinții”

De aproape trei decenii îngrijeşte cu pasiune copiii bolnavi de cancer. Lupta pentru viaţa lor nu este doar o responsabilitate, ci o misiune pe care și-a asumat-o încă din prima zi în care i-a cunoscut. Era anul 1990 când Irina Plaschevici, o tânără absolventă a Universității de Stat de Medicină, a fost angajată în Secția „Hematologie” pentru copii, din cadrul Institutului Oncologic din Capitală. De atunci, este mereu alături de copiii bolnavi de cancer, le împărtășește durerea şi face tot ce-i stă în putință pentru a-i salva. Este un fel de tanti Roz din romanul lui Eric-Emmanuel Schmitt. Chiar și după 30 de ani de experiență, Irina Plaschevici trăiește dramele pacienților şi după ce iese de pe uşa spitalului. Uneori, crede că nu mai are puteri să treacă peste suferinţele copiilor şi părinţilor, în special a mamelor. Depune un efort considerabil când se uită în ochii plini de speranţă a copiilor muribunzi.  Dar, oricât de tare ar marca-o durerea acestora, găseşte puteri să meargă mai departe şi să-i încurajeze pe suferinzi că există o şansă, că trebuie să urmeze tratamentul. Irina Plaschevici îşi spune mereu: „Dacă nu-i voi ajuta eu, atunci cine?”

Irina Plaschevici, care, între timp, a devenit șefa Secției Hematologie pentru copii, a interacționat pentru prima dată cu minori bolnavi de cancer când a început să lucreze la Institutul Oncologic. Primul sentiment a fost că este de datoria ei să-i ajute să învingă boala și să le aline durerea. Când un copil nu mai are nicio șansă de supraviețuire, plânge împreună cu părinții. Amintirea despre primul pacient, care s-a stins în ochii ei, o chinuie şi astăzi. „Era un băiat de patru ani. Îl chema Jenea şi era foarte deştept. Avea o gândire matură şi un comportament de parcă ar fi avut şapte ani. Era vesel şi activ. M-a durut enorm când a murit. Sentimentul că nu pot să-l salvez a fost sfâșiitor. Nu pot să împart cu nimeni această durere. Cu moartea unui copil nu te poţi obişnui. Privirile bolnavilor, din ultimele clipe de viaţă, rămân imprimate în suflet pentru totdeauna”, povestește Irina Plaschevici.

Cea mai grea misiune pentru Irina Plaschevici este să le spună părinţilor diagnosticul de cancer al copiilor. De obicei, această veste provoacă isterie, leşin, crize de plâns. Şi în astfel de momente este de datoria medicului să atenueze simptomele. Mulţi părinţi au nevoie de consiliere psihologică.  „Încercăm să-i încurajăm. Le oferim speranţe. Le spunem că mereu sunt şanse. Şi acesta este un adevăr. 80 la sută dintre copiii bolnavi se pot vindeca. Foarte mult depinde şi de starea de spirit a mamei. Lacrimile ei îl deprimă pe copil şi îi acutizează boala. Iar optimismul îl încurajează şi îl ajută să învingă maladia. Când mama zâmbeşte şi este calmă, copilul este fericit. El este sigur că totul va fi bine.”

Reabilitarea copiilor bolnavi de cancer este un proces anevoios. Medicii sunt nevoiţi să lupte nu doar cu boala, ci şi cu efectele adverse ale tratamentului, care sunt inevitabile. Complicaţiile ameninţă viaţa pacienţilor mai mult decât cancerul. De asemenea, din cauza sistemului imunitar slăbit, aceşti minori riscă în orice moment să contracteze diferite infecţii, care pot avea consecinţe fatale. „Lucrăm în condiţii extreme. Starea unui copil se poate acutiza brusc. Şi în astfel de situaţii trebuie de reacţionat rapid şi corect.”

De obicei, copiii nu conştientizează starea lor reală de sănătate. Medicii fac tot posibilul ca ei să nu se simtă bolnavi şi singuratici. „Datorită procedurilor medicale moderne aplicate în ultimii ani, tratamentul nu este dureros. În plus, constant le facem copiilor surprize frumoase. Cu ajutorul sponsorilor, le organizăm diferite activităţi artistice sau le cumpărăm cadouri. Totodată, mulţi cetăţeni de rând precum şi reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale fac donaţii importante”, a mai spus Irina Plaschevici.

Chiar dacă au un mod de viaţă diferit de ceilalţi, visurile copiilor bolnavi de cancer sunt obişnuite, spune medicul. Ei tot îşi doresc biciclete, tablete, cărţi şi multe alte lucruri. Asupra sănătăţii meditează mai puţin, deoarece ştiu că medicii sunt preocupaţi de asta. Pentru ei, faptul că doctorii îi vor salva reprezintă o convingere de nezdruncinat.

„Aceşti copii duc lipsă de comunicare, specifică vârstei preşcolare şi şcolare. Ei vorbesc mult despre sănătate. Ştiu foarte bine ce nivel de hemoglobină au în sânge, ce proceduri medicale trebuie să urmeze şi ce reguli trebuie să respecte. Însă nu au parte de discuţii de suflet, propice pentru împărtășirea gândurilor și sentimentelor.”

Datorită metodelor moderne de tratament aplicate în ultimii ani, rata însănătoșirii copiilor bolnavi de cancer a crescut până la 80 la sută. Acum zece ani, doar 20 la sută dintre bolnavi se reabilitau complet.

Anual, în Secția de Hematologie a Institutului Oncologic, aproximativ 80 de copii sunt supuși tratamentelor medicale.