“Nu sunt Dumnezeu. Și, în același timp, nu am dreptul să intervin în planurile Lui. Dar sunt obligat, până în ultima clipă, să tratez pacientul și să-i alin durerile. Până nu văd o linie pe monitor, nu am dreptul moral să cedez”.
În secția de reanimare nu vine nimeni. Toți bolnavii sunt aduși, contrar propriei voințe, obișnuiește să spună profesorul Victor Cojocaru. Viața lor depinde aici de aparate și de măiestria medicilor. Este o experiență terifiantă atât pentru cel care stă pe patul de spital, cât și pentru familie. Deși inima bolnavului bate, nu mai este în relație cu mediul, de cele mai multe ori nu știe ce se întâmplă în jurul său. Este pe linia de plutire, la hotarul dintre viață și moarte. O linie subțire percepută doar de monitoare.
Astfel de pacienți, indiferent dacă sunt sau nu asigurați, trebuie permanent vegheați, monitorizați și hrăniți artificial. Sprijinul apropiaților, în astfel de momente, este de neprețuit. Iar dacă reușește, în cele din urmă, să iasă din spital pe propriile picioare, înseamnă că i s-a întâmplat o minune.
“Pentru medici fiecare minut înseamnă o veșnicie. În orice clipă pot apărea complicații sau incidente. Deciziile importante trebuie luate în câteva secunde. Nu contează cât de critică este starea bolnavului. Din terapia intensivă el trebuie să iasă viu”, spune profesorul Victor Cojocaru.
În sala de reanimare, pacientul ajunge cu mai multe organe grav afectate. Principala misiune a medicilor anesteziologi și reanimatori este să restabilească funcțiile acestora. În multe cazuri, animarea pacientului este o chestiune strict medicală. Reușita depinde de măiestria doctorilor. „În anestezie sunt droguri și medicamente. Este o adevărată măiestrie să alegi medicația potrivită. Frecvent, un preparat indicat pentru tratamentul unui organ este periculos pentru un altul. Din două rele trebuie să-l alegem pe cel mai mic”, explică reanimatorul.
Pacienții consideră anestezia drept o simplă injecție, care îi adoarme. De asemenea, au percepția greșită că viața lor depinde doar de chirurg. Realitatea este însă alta. Potrivit medicului, „anestezia generală este o comă indusă medicamentos, care include somnul, insensibilitatea, relaxarea mușchilor și pierderea reflexelor. Cel mai greu este să menții funcțiile organelor într-o stare compatibilă cu viața. O mică eroare poate fi fatală”.
De obicei, în lupta pentru viața unui pacient, medicii ignoră propria sănătate. Deseori, abia se țin pe picioare de oboseală și lipsă de somn. Sunt nevoiți să ia pastile, ca să stea cât mai mult timp lângă bolnav. ”În ultimii zece ani, nu am putut să-mi iau concediu medical. Am urmat tratamentele în timp ce eram la serviciu. După ce îmi făcea perfuzie, fugeam să verific starea de sănătate a pacientului. Viața lui era prioritară. Mulți pacienți subestimează însă efortul medicilor. Ei nu știu tot ceea ce facem ca să se facă bine. Iar asta ne doare”, mai povestește medicul.
Iar ori de câte ori moare un om este o tragedie pentru medici. Nu poți avea o atitudine indiferentă față de pacienți. La un moment dat, aceștia ajung să facă parte din viața doctorilor. “Mă atașez de toți bolnavii. Le cunosc numele, le știu tragedia prin care au trecut și țin minte rezultatele investigațiilor medicale. Când pierdem un pacient, suntem răvășiți de durere. Ne spunem că moartea este inevitabilă și, cu acest gând, mergem mai departe”, a mai dezvăluit Victor Cojocaru.
Totodată, reanimatorul, profesorul Victor Cojocaru susține că: ”Toate astea sunt niște experiențe și trăiri greu de înțeles pentru unii. Faptul că depui un efort considerabil nu are nicio importanță atunci când un om moare. Pentru orice deces, medicii sunt dur criticați și umiliți. A trebuit să învăț să trec peste asta și să înțeleg că prioritară este satisfacția morală, pe care o trăiesc, de fiecare dată, când salvez un om”.
