Astăzi, 24 februarie, când în tradiția românească se sărbătorește Dragobetele, vorbim despre „fluturii din stomac” și din perspectivă medicală. Iubirea nu este doar un simbol cultural, ci și un fenomen biologic complex. Dincolo de poezie și declarații romantice, îndrăgostirea reprezintă o cascadă neurochimică ce modifică temporar funcționarea creierului. Medicul psihiatru Mara Mitruț explică ce se întâmplă în corp și în minte atunci când iubim și unde se află granița dintre dragoste, atașament și obsesie.
Potrivit medicului psihiatru Mara Mitruț, care analizează iubirea dincolo de metafore și clișee romantice, dragostea funcționează ca un veritabil program biologic. În organism are loc o cascadă de reacții neurochimice, în care dopamina, oxitocina și alți mediatori ai atașamentului rescriu temporar funcționarea creierului. Ceea ce numim „fluturi în stomac” nu este doar o expresie poetică, ci rezultatul unor modificări fiziologice reale.
Ne pierdem mințile când ne îndrăgostim sau, dimpotrivă, devenim mai vii ca niciodată? De ce la început totul e intens, aproape amețitor, iar mai târziu iubirea se transformă într-o liniște profundă, sau, uneori, dispare brusc?
Medicul intervievat susține că iubirea este o cascadă neurochimică ce ne rescrie temporar creierul. Scade serotonina, explodează dopamina, cortexul rațional se estompează, iar corpul intră într-o stare comparabilă cu hipomania. Și totuși, această „nebunie” are un scop precis: să ne lege unii de alții.
Ce se întâmplă în corp atunci când te îndrăgostești?
Mara Mitruț spune că, înainte de a vorbi despre hormoni și reacții chimice, trebuie să clarificăm ce este, de fapt, iubirea: „o emoție? O stare de bine? Un comportament sau o combinație a acestora?”
„Dacă în îndrăgosteală ignorăm defectele celuilalt, în dragoste le vedem, acceptăm și integrăm”, povestește medicul specialist în psihiatrie pentru stirileprotv.ro, citat de emedicina.md.
Din punct de vedere biologic, Mara Mitruț explică faptul că în organism are loc un adevărat lanț de reacții chimice. „Dragostea este ca o cascadă neurochimică ce activează sistemul recompensă al creierului.”
La început cresc hormonii sexuali, apoi creierul eliberează dopamină și noradrenalină, ceea ce produce euforia și agitația specifică începutului.
Medicul specialist în psihiatrie atrage atenția și asupra scăderii serotoninei, motiv pentru care devenim, în propriile ei cuvinte, „obsedați” de persoana iubită. Tot ea explică faptul că, inițial, corpul percepe îndrăgostirea ca pe o stare de stres, iar ulterior intervin oxitocina, „hormonul atașamentului”, și vasopresina, asociată fidelității.
La nivel cerebral, spune Mara Mitruț, „avem o hipersensibilitate a sistemului dopaminergic combinat cu o scădere a controlului cognitiv”, ceea ce explică impulsivitatea și diminuarea filtrului rațional.
„De aici și expresia că dragostea este oarbă, ne scade filtrul rațiunii și acționăm mai impulsiv. De asemenea, fluturii în stomac, mai mult decât o metaforă, sunt o schimbare fiziologică la noua situație, fluxul de sânge este redirecționat către mușchi în loc de stomac, de aici sentimentul de gol. De la modificarea apetitului, a somnului, a judecății, am putea spune că îndrăgosteala seamănă cu un episod hipomaniacal, care alături de euforie poate da sentimentul de dragoste nebună”, a mai explicat ea.
Putem numi iubirea o afecțiune mentală, chiar și în glumă, din moment ce ne schimbă atât de puternic percepția asupra lumii?
Mara Mitruț spune că, dacă am analiza o persoană îndrăgostită strict prin lentila psihiatriei, „am putea fi tentați să punem diagnostice serioase”. Ea explică faptul că dragostea „mimează o afecțiune mentală, dar cu scop biologic precis”.
Psihiatrul subliniază că îndrăgostirea seamănă cu o formă tranzitorie de tulburare obsesiv compulsivă, pentru că nivelul de serotonină scade, iar acest lucru explică gândurile intruzive asupra celuilalt, dificultatea de concentrare și insomnia. În plus, spune ea, „putem spune că îndrăgosteala este ca o dependență, deoarece există o activitate masivă în sistemul dopaminergic, fiind activate aceleași zone asupra cărora lucrează și substanțele psihoactive”.
„Dragostea este o adicție naturală. Partenerul devine doza de euforie, iar absența lui provoacă simptome de sevraj precum anxietate, agitație, dorința intensă de a-l revedea.”, afirmă Mara Mitruț.
Ea merge mai departe și explică faptul că putem compara iubirea chiar și cu „o psihoză benignă pentru că ne afectează capacitatea de judecată, dezactivează parțial cortexul prefrontal și amigdala și produce o pierdere temporară a contactului cu realitatea obiectivă în favoarea unei realități idealizate”. Tot ea amintește asemănarea cu „un episod hipomaniacal, cu necesar scăzut de somn, apetit scăzut, energie multă, optimism exagerat”.
Cu toate acestea, Mara Mitruț atrage atenția că diferența dintre boala psihică și iubire este esențială.
„Dacă boala mentală distruge funcționarea individului, dragostea are ca scop îmbunătățirea persoanei. Ca psihiatru, văd dragostea nu ca pe o eroare a sistemului, ci ca pe un program care ne extinde capacitățile.”, spune ea.
„Dacă mă întrebi ca medic, ți-aș spune că nu ar trebui să ne fie frică de nebunia de a iubi, deși la început poate părea că ne pierdem mințile, pe termen lung dragostea este cea care ni le păstrează întregi”, explică Mara Mitruț.
Este creierul, de fapt, organul iubirii?
„Dacă ar fi să desenăm o hartă a organului iubirii, aș spune că are trei sedii, cel din creier, sistemul autonom (sistemul nervos periferic) și sistemul enteric (sau microbiomul din intestine). În realitate iubirea este ca un dialog între cele trei”, explica Mara Mitruț.
Mara Mitruț afirmă că „dragostea nu este localizată într-un singur organ, ci e o stare homeostatică indusă, este întreg corpul care funcționează ca o rețea și ne modifică biologia. Suntem din cap până în picioare proiectați să rezonăm cu o altă ființă umană”.
De ce este atât de frumoasă prima perioadă a îndrăgostirii și de ce scade treptat?
„Aceasta e marea păcăleală a naturii, dar una cu scop genial. Această tranziție nu este o pierdere, ci mai degrabă o metamorfoză necesară. Începutul îndrăgostirii este magic deoarece reprezintă un delir neurochimic, creierul este inundat de dopamină (plăcere), noreadrenalină (energie) și feniletilamină (o amfetamină naturală a corpului), astfel încât ne simțim invincibili”, explică Mara Mitruț.
Psihiatrul mai subliniază că în această fază „vedem doar ce avem nevoie pentru a ne simți compleți, este oglinda perfectă datorită dezactivării cortexului prefrontal și scăderea serotoninei ne face să fim obsedați de partener, oferind o intensitate existențială uriașă”.
Pe măsură ce relația evoluează, creierul se recalibrează: „Serotonina revine la normal, practic te trezești și te poți concentra și asupra altor aspecte din viață, dispare obsesia. Partea responsabilă pentru logică și decizii se reactivează complet”.
Mara Mitruț concluzionează că, dacă relația are o bază solidă, „relația trece în etapa de dragoste matură; dacă a fost doar chimie, relația se destramă pentru că s-a terminat combustibilul chimic”.
Este iubirea o formă de obsesie sau obsesia o formă de iubire?
„Poate una din întrebările care ne-o adresăm cel mai frecvent: sunt îndrăgostit sau e doar o obsesie?”, punctează psihiatra.
Ea explică că „în prima fază, scăderea serotoninei mimează biochimic Tulburarea Obsesiv-Compulsivă, dar această obsesie biologică este, de fapt, un instrument de focalizare care servește conexiunii, nu fricii.”
„Diferența dintre ‘Vreau să fii bine’ și ‘Am nevoie să te controlez’. În dragoste, „atenția este centrifugă – se îndreaptă spre exterior, spre binele celuilalt… Libertate vs. Control: dragostea matură îți dă aripi să fii tu însuți, iar în obsesie atenția este centripetă, se simte ca o dependență toxică. Realitate vs. Fantezie: obsesia refuză să lase vălul să cadă. Persoana care obsedează nu iubește omul real, ci o fantezie.”, explică Mara Mitruț.
„Așadar, dragostea nu este o formă de obsesie, ci este ieșirea din obsesia de sine. Dacă obsesia ne îngustează universul, dragostea ne extinde universul, făcându-ne mai rezistenți, mai empatici și, în final, mai umani”, spune psihiatra.
De ce ne oprim brusc din a iubi anumite persoane?
„Uneori ceea ce pare o oprire bruscă este, de fapt, punctul de rupere al unui proces lung de eroziune biologică și psihologică.”, spune Mara Mitruț.
Ea explică că „atunci când discrepanța dintre persoana reală și idealul pe care i-am proiectat este prea mare, creierul suferă un șoc și partenerul nu mai este perceput ca un spațiu de siguranță, ci ca un străin sau, mai rău, ca o amenințare la adresa echilibrului nostru.”
„Ne oprim din a iubi atunci când sistemul nostru de ‘co-reglare’ se defectează. Uneori, corpul nostru știe înaintea minții noastre că acea conexiune nu mai este un ‘tratament’, ci a devenit o sursă de stres care ne îmbolnăvește.”, a mai spus psihiatra.
De ce se confundă iubirea cu atașamentul și care e diferența între unul sănătos și unul patologic?
„Ca psihiatru, văd ataşamentul ca pe ‘structura de rezistență’, iar iubirea ca pe ‘energia’ care locuiește în acea structură. Problema apare când rămânem doar la nivelul de nevoie (ataşament) și o numim iubire. Confundăm ‘am nevoie de tine ca să supraviețuiesc emoțional’ cu ‘te iubesc pentru cine ești tu’.”, explică Mara Mitruț.
Psihiatra subliniază că atașamentul sănătos este un sistem de co-reglare eficient: „Sunt bine cu mine, dar sunt și mai bine cu tine.” În prezența partenerului, cortizolul scade, nervul vag ventral este activat, corpul se relaxează, iar psihologic există autonomie, încredere și respect pentru granițele celuilalt.
În schimb, atașamentul patologic sau „adicția de supraviețuire” nu este iubire, ci frică gestionată prost: „Nu pot exista fără tine” sau „Dacă te pierd, mă dezintegrez.” Aici, partenerul devine „un ‘regulator de urgență’ pentru propriile traume și nesiguranțe.”
Stresul cronic afectează corpul: apare anxietate, dureri de stomac și inflamație, iar relația consumă resursele vitale.
De ce sunt momente când credeam că iubim pe cineva cu toată ființa, iar apoi, când întâlnim pe altcineva, acea iubire dispare?
Mara Mitruț explică fenomenul prin ceea ce numește „Paradoxul Contrastului Neurobiologic”.
„Este momentul în care realizăm că ceea ce numeam «iubire cu toată ființa» era, de fapt, o construcție fragilă, care se prăbușește în fața unui stimul biologic mai puternic.”, spune clar psihiatra.
La nivel biologic, noutatea produce o reacție intensă în creier: „Când întâlnim o persoană nouă care declanșează o atracție intensă, are loc o descărcare de dopamină atât de masivă, încât eclipsează complet oxitocina (stabilitatea) din relația anterioară. Astfel, creierul confundă adesea «liniștea» oxitocinei cu «dispariția iubirii» și «agitația» dopaminei cu «iubirea adevărată».”
Există și o posibilă explicație biologică profundă: „Se poate întâmpla ca noua persoană să aibă un Complex Major de Histocompatibilitate (MHC) mult mai compatibil. În acest caz, ceea ce credeai că este iubire «cu toată ființa» se dovedește a fi fost doar o «potrivire temporară». Nu pentru că am fi fost falși, ci pentru că biologia noastră a găsit o cheie care se potrivește mai bine în încuietoarea noastră actuală.”
Poate fi iubirea veșnică pentru un partener?
„Iubirea poate fi veșnică, dar ea nu arată ca în prima zi și ea nu este un «dat», ci o realizare biologică și psihologică continuă”, explică psihiatra.
Pentru ca o relație să dureze, creierul trebuie să treacă de la pasiunea bazată pe dopamină la atașamentul stabil, susținut de oxitocină și vasopresină. În timp, partenerul „nu mai este un stimul extern, ci devine parte din schema sinelui”. În cuplurile de lungă durată, iubirea nu mai este agitată, ci sigură și echilibrată.
Un element esențial este apropierea biologică profundă. Ea vorbește despre „convergența microbiotică” și explică faptul că partenerii ajung să dezvolte microbiomuri similare. Astfel, mirosul și prezența celuilalt devin semnale de „acasă” și „siguranță absolută”.
Psihologic, iubirea matură înseamnă trecerea „de la «a simți» la «a face»” și construirea unui „al treilea element”: relația ca entitate proprie. Nu mai este despre ce primește fiecare, ci despre ce se construiește împreună.
„Iubirea eternă nu este o prelungire a beției de la început, ci este o sincronizare biologică totală. În timp, partenerii devin literal, o fuziune a ecosistemelor noastre interne, o legătură care nu mai arde intens, ci susține și stabilizează.”, subliniază Mara Mitruț.
Chiar există iubire?
Încheiem acest articol cu o întrebare care ne este imprimată pe buze: „Există iubire?”. Mara Mitruț susține, fără pic de ezitare, că da: „voi spune un da categoric, iubirea există”, dar subliniază că este mai complexă decât pare. Ea afirmă clar că „iubirea nu este o iluzie, ci o forță fundamentală a existenței umane, o realitate biologică, psihologică și filosofică deopotrivă”.
Psihologic, iubirea este o nevoie de bază. Teoria atașamentului arată că nevoia de conexiune este la fel de puternică precum cea de hrană sau adăpost, iar relațiile sănătoase devin „cel mai puternic tratament pentru traume și singurătate”.
Biologic, corpul este „programat” să creeze și să mențină legături. De la dopamină la oxitocină, iubirea nu este doar o stare plăcută, ci un mecanism de supraviețuire și evoluție.
„De la chimia cerebrală care ne face să ne simțim euforici, la nevoia instinctivă de a fi aproape de cineva, la capacitatea noastră de a construi sens și de a ne vindeca prin conexiune, toate acestea converg spre un singur adevăr: suntem făcuți să iubim”, conchide Mara Mitruț, psihiatru, interviul pentru stirileprotv.ro.
Cine este Mara Mitruț
Mara Mitruț este medic psihiatru, absolventă a UMF „Carol Davila”, cu experiență clinică acumulată la Spitalul Militar Central și Spitalul Clinic de Psihiatrie Obregia. Ea combină o minte analitică riguroasă cu o viziune profund umană, dedicată descifrării minții și înțelegerii autenticității fiecărui individ dincolo de aparențe.
Mara Mitruț se descrie ca fiind o exploratoare a sufletului și o optimistă incurabilă în privința iubirii și crede cu tărie că empatia este cheia echilibrului, iar dragostea un motor esențial al experienței umane.
