„Nu este nimic rușinos la un copilaș care strigă sau este foarte agitat. Iar comportamentul său nu este unul ce trebuie pedepsit. Plânge sau strigă pentru că vrea atenție, țipă pentru că vrea să doarmă sau simte nevoia unor limite mai ferme și mai consecvente. Acest tip de comportament al copilului reprezintă strategia lui de a-și testa independența aflată în proces de dezvoltare rapidă. Copilul simte impulsul copleșitor de a încălca limitele, în același timp dorindu-și cu disperare să știe că este în siguranță. Nu se pune problema că disciplina nu ar fi necesară la copii. Cheia pentru o educare sănătoasă și eficientă este atitudinea noastră.” Aceste sfaturi se regăsesc în cartea „Nu există copii răi”, de Janet Lansbury, autoarea unuia dintre cele mai populare bloguri de educație parentală din SUA. Autoarea cărții oferă un ghid practic de parenting, util părinților care au copii de toate vârstele. De asemenea, Janet Lansbury arată într-un mod simplu, concis și extrem de util cum putem avea o relație armonioasă cu copiii noștri și ne oferă câteva soluții eficiente pentru a reacționa la comportamentele dificile.
Când vine vorba despre educarea copiilor, părinții se confruntă cu un potop de sfaturi ciudate, contradictorii sau pur și simplu imposibil de urmat, oferite de tot felul de experți. Ar trebui ca părinții să-l pocnească pe copil, să-l mituiască, să-i promită o răsplată, să-l ignore, să-l pedepsească sau să-l trimită în camera lui? Educarea cu blândețe înseamnă să lași copiii să domine? Ar trebui ca părinții să folosească amenințări, distragerea atenției, jocuri, grafice, instrumente de măsurare a timpului, să enumere până la trei sau să-și perfecționeze „acea privire”?
Nu-i de mirare că atâția părinți sunt confuzi, frustrați și chiar îngroziți că ar putea greși. Nu-i de mirare că își pierd încrederea în ei înșiși și, adeseori, chiar cumpătul. Dar nu e deloc atât de complicat.
Copiii mici, în special, sunt predispuși să încalce limitele
E un lucru normal pe măsură ce ei se dezvoltă, e treaba lor de învățăcei și exploratori activi. Testarea limitelor este o expresie naturală a amestecului lor intens de emoții pe măsură ce se străduiesc să devină mai autonomi. O bună îndrumare le oferă copiilor siguranța și confortul de care au nevoie ca să se dezvolte frumos. Atunci când limitele funcționează, copiii nu mai au nevoie să le testeze atât de des. Au încredere în părinți și în ceilalți adulți care îi au în grijă, adică în lumea lor. Se simt mai liberi și mai calmi și se pot concentra asupra lucrurilor importante: joacă, dezvoltare, socializare și cum să fie fericiți.
Suntem zei în ochii copiilor noștri, iar sentimentele noastre dau tonul tot timpul
Când stabilește limite, starea emoțională a părintelui dictează aproape de fiecare dată reacția copilului. Dacă ne lipsesc claritatea și încrederea în noi înșine, dacă ne pierdem cumpătul sau suntem nesiguri, tensionați, epuizați sau frustrați, asta ne va neliniști copiii și, foarte probabil, va duce la comportamente și mai deranjante. Suntem zei în ochii copiilor noștri, iar sentimentele noastre dau tonul tot timpul. Dacă înțelegem acest lucru, este ușor de văzut de ce problemele legate de educarea copiilor pot deveni un cerc vicios descurajant.
Așadar, nu există copii răi, ci niște persoane mici, impresionabile și confuze, care se luptă cu emoțiile și impulsurile lor, încercând să comunice ceea ce simt în singurul mod pe care îl cunosc. Când îi descriem drept răi e pentru că suntem frustrați, confuzi sau deranjați de comportamentul lor, le facem un mare deserviciu. Este o etichetă negativă, un motiv de rușine despre care copiii pot ajunge să creadă că e adevărat.
În cele din urmă, marele secret pentru a avea succes în educarea copiilor este să renunțăm la trucuri, la păcăleli și la toate celelalte tactici de manipulare și să fim pur și simplu sinceri cu bebelușii și copiii noștri mici, se mai spune în cartea „Nu există copii răi”.
Cheia pentru o educare sănătoasă și eficientă este atitudinea noastră
Janet Lansbury oferă câteva sugestii pentru o educare sănătoasă și eficientă a copiilor:
1. Începeți cu un mediu previzibil și cu așteptări realiste.
O rutină zilnică previzibilă îi permite bebelușului să anticipeze ceea ce se așteaptă de la el. Acesta este începutul educării copilului. Locul ideal în care bebelușii și copiii mici ar trebui să își petreacă cea mai mare parte a timpului este acasă. Bineînțeles, trebuie să-i luăm uneori cu noi la cumpărături, dar nu ne putem aștepta la cel mai bun comportament din partea unui copil mic la petreceri, lungi după-amiezi la mall sau atunci când zilele lui sunt pline de activități programate.
2. Nu vă temeți și nu luați personal comportamentul inadecvat.
Când un copil mic nu respectă regulile, părinții se tem că se crede despre copiii lor că sunt obraznici, agresivi sau prost crescuți. Atunci când părinții își proiectează aceste temeri, copiii vor tinde să le valideze, comportându-se și mai rău. Mai mult, copiii simt încordarea părinților, ceea ce adesea le potențează comportamentului inadecvat.
În loc să etichetați acțiunea unui copil, învățați să opriți încă de la început, vorbind pe un ton detașat. Dacă vă aruncă o minge în față încercați să nu vă enervați. Copilul nu este rău și nu face asta pentru că nu v-ar iubi. Vă solicită (în felul lui de copil mic) limitele de care are nevoie, limite pe care, poate, nu le-ați fixat cu fermitate.
3. Răspundeți imediat, cu calm, ca un director general.
E nevoie de ceva exercițiu pentru a găsi tonul potrivit în procesul de stabilire a limitelor. În ultimul timp, i-am încurajat pe părinții cărora le este greu să-și păstreze calmul să se imagineze ca director de companie, iar pe copilul lor să și-l imagineze ca pe un subaltern respectat. Directorul îi îndrumă și îi conduce pe ceilalți eficient și cu încredere. Nu folosește un ton nesigur, întrebător, nu se înfurie și nu își arată emoțiile. Copilul nostru trebuie să simtă că nu suntem neliniștiți din cauza comportamentului său ori nesiguri în privința stabilirii unor reguli. Se simte confortabil atunci când ne manifestăm autoritatea fără efort.
Predicile, reacțiile emoționale, mustrările și pedepsele nu-i oferă copilului mic reprezentarea clară de care are nevoie și pot genera vinovăție sau rușine. Un simplu „Nu ai voie să faci asta; dacă mai arunci mingea o dată, va trebui să ți-o iau” spus pe un ton natural în timp ce blocăm acțiunea cu mâinile este răspunsul cel mai bun. Dar reacționați imediat. Dacă a trecut momentul, e prea târziu. Așteptați-l pe următorul!
4. Vorbiți la persoana întâi.
Părinții au adesea obiceiul să se numească pe ei înșiși „mami” și „tati”. La vârsta copilăriei mici, ca și mai târziu, trebuie să vorbiți la persoana întâi pentru comunicarea cea mai directă și mai sinceră cu putință. Copiii mici testează limitele pentru a își clarifica regulile. Dacă eu spun: „Mami nu vrea ca Emma să dea în cățel”, nu-i ofer copilului meu interacțiunea directă („tu” și „eu”) de care are nevoie.
5. Fără pauze cu trimis în camera lui.
Dacă un copil se comportă inadecvat într-o situație publică, el ne semnalează, de obicei, că este obosit că își pierde controlul și că trebuie să plece. A duce în brațe copilul la mașină pentru a pleca acasă, chiar dacă țipă și dă din picioare, este o metodă de a rezolva problema care îi arată celui mic că îl înțelegem și îl respectăm. Uneori, copilul are accese de furie acasă și trebuie dus în camera lui ca să dea din mâini și din picioare și să plângă în prezența noastră până când își recapătă controlul. Acestea nu sunt pedepse, ci reacții afectuoase.
6. Consecințele.
Un copil mic învață cel mai bine cum trebuie să se poarte atunci când simte pe pielea lui consecințele naturale ale comportamentului său, mai degrabă decât în urma unei pedepse lipsite de legătură cu situația respectivă, cum ar fi trimisul în camera lui. Dacă un copil aruncă în toate părțile ce are în farfurie, ora lui de masă s-a terminat. Dacă un copil refuză să se îmbrace, nu vom putea merge în parc astăzi. Aceste reacții ale părinților sunt percepute de copil ca fiind drepte. E posibil să reacționeze negativ în continuare în fața consecinței, dar nu se va simți manipulat sau făcut de rușine.
7. Nu pedepsiți copilul pentru că plânge.
Copiii au nevoie de reguli de conduită, dar reacțiile lor emoționale la limitele impuse de noi (sau la orice altceva) trebuie permise, chiar încurajate. Vârsta copilăriei mici poate fi o perioadă a emoțiilor intense, contradictorii. Copiii pot avea nevoie să-și exprime furia, frustrarea, confuzia, epuizarea și dezamăgirea, mai ales în cazul în care nu primesc cei ce își doresc din cauza limitelor impuse de noi. Un copil are nevoie de libertatea de a-și exprima în siguranță emoțiile fără a fi judecat. Poate avea nevoie de o pernă în care să dea cu pumnul. Oferiți-i una.
8. Iubirea noastră trebuie să fie necondiționată.
A-i retrage unui copil afecțiunea noastră că formă de disciplinare îi induce acestuia ideea că dragostea și sprijinul nostru pot dispărea imediat din cauza unui efemer comportament inadecvat. Cum poate așa ceva să-i creeze copilului senzația că se află în siguranță?Retragerea afecțiunii părintești îl face pe copil să simtă că nu e bun de nimic, să fie copleșit de vinovăție și rușine.
9. Plesnitul – NICIODATĂ!
Ceea ce dăunează cel mai mult unei relații de încredere sunt palmele date copilului. Obiceiul de a plesni copilul va avea ca rezultat comportamente violente ale acestuia. Studiile arată că palmele date îi poți face pe copii să se comportă și mai nepotrivit pe termen lung. Dintre cei aproape 2.500 de copii studiați, cei care au fost plesniți mai des la vârsta de trei ani reacționau cel mai agresiv la vârsta de cinci ani.
Este imposibil să-i provoci intenționat, dar în același timp cu dragoste, durere unui copil. Din păcate, în multe familii în care copilul e lovit des, el învață să le asocieze pe cele două.
Să ne iubim copilul nu înseamnă să-l facem fericit în orice moment și să evităm luptele pentru putere. Adesea înseamnă să facem ceea ce ni se pare cel mai dificil: să spunem „Nu” și să vorbim serios.
Copiii noștri merită răspunsuri directe și sincere din partea noastră ca să poată înțelege binele și răul și că să poată dezvolta o autodisciplină necesară pentru a-i respecta pe ceilalți și pentru a fi respectați, se mai arată în cartea „Nu există copii răi”, de Janet Lansbury.
